Categorie: Prin oraș(e)

Macbeth e teatru pe peliculă şi asta e bine.

Din lista filmelor de văzut în toamnă am bifat în seara asta Macbeth. Filmul e dur, dintr-o bucată, ca textul roșu nestilizat din intro, sânge pe noapte, pe uniformă de soldat, pe câmpurile unei Scoții înecate în ceață.

Cuvintele lui Shakespeare au o greutate anume, pică precum pietrele pe ochii închiși ai soldaților morți, Fassbender și Cottilard reușesc să le dea greutate și nuanță, lacrimile și nebunia lor se citesc în ridurile ce le apar de la scenă la scenă.

E un film ce păstrează tensiunea unei piese de teatru și îi dă viață și pe ecranul de cinema, păstrând cumva relația intimă cu personajele, Poate că e vorba de cum e filmat, de prim planuri ce te bagă în sufletul unui Macbeth chinuit de propriile alegeri, de monologurile cu tâlc și morală, de poezia crudă întortocheată, declamată cu fața la public. Cert e faptul că sunt câteva scene în slow motion pe final, pe-un fundal roșu de incendiu, pe care le-aș înrăma. Și paragraful de mai jos lângă/pe buletin cu roșu pe negru:

Out, out, brief candle!
Life’s but a walking shadow, a poor player
That struts and frets his hour upon the stage
And then is heard no more: it is a tale
Told by an idiot, full of sound and fury,
Signifying nothing.

 

Anunțuri

Pasiunea e #untold.

Simțeam bassul în blugi. Bum. Bum. Mă lovea din afară, înăuntru sunetele nu reușeau să se traducă în muzică. Bum, bum. „Make some fucking noise, Romania!”

M-am uitat în jur, mijind ochii în lumina aia verde care trecea prin mine fără să mă atingă, fără să mă miște. Eram în mijlocul stadionului clujean, înconjurată de peste 40.000 de oameni care săreau, țipau, zâmbeau, cu mâna dreaptă ridicată în sus, într-un salut pe care nu îl înțelegeam și un ritm care aluneca pe lângă mine.  Un ritm sacadat, mecanic. Dimitri Vegas, Like Mike, Tujamo, Guetta. Nume importante pe scena asta colorată a muzicii electro și-au predat  ștafeta în fața mea și au mixat timp de 4 nopți în parcul central al uni Cluj frumos pe care mi se părea că Untold l-a zdruncinat din rădăcini: make some fucking noise, Cluj!

–––

– Oana, Armin a fost mi-nu-nat! îmi povestea duminică după-amiază o bună prietenă care a stat până dimineața la ora 5 să îl asculte pe DJul preferat de ea și de public. Eu cedasem, plecasem de la stadion fix înainte de a începe van Bureen să bage bine.

– A stins toate luminile și ne-a spus că vrea să facă un experiment. Că trance-ul nu este nici laser, nici lumini, ci o stare, că vrea să simțim muzica. A băgat un beat, un beat pe care l-am simțit în capul pieptului, un beat care m-a băgat, Oana, într-o stare…nu știu cum să îți povestesc. Săream și dădeam din mâini la 5 dimineața laolaltă cu un stadion plin. Dacă m-ar fi văzut mama ar fi zis că fata ei e nebună, dar eram acolo, în aceeași stare cu mii de alți nebuni, dând din mână până la răsărit, în jocuri de lasere și artificii.
Cinica din mine i-ar fi spus că cel mai probabil Armin a făcut același experiment și la celelalte show-uri. Dar m-am abținut și bine am făcut. Aparent am învățat ceva din acest festival: pasiunea pentru un anumit gen de muzică e de netradus, suntem atât, dar atât de diferiți încât, la naiba!, de cele mai multe ori nu poți comunica altora modul în care acea muzică te face să (te) simți. La Cluj, în mijlocul a zeci de mii de oameni, eu m-am pierdut în traducere.

La Mariza nu se doarme, se simte

Auzi o tobă. Africană, ținută între genunchi, tobă la care două mâini dibace bat, bat de îți răsună și dansează pe-năuntru ceva. Parcă simți bubuiturile în piept, metalice, cu o cadență implacabilă.

Închide ochii și uită-te la marea neagră ca nimicul care se întinde în fața ta. Pe-un colț de stâncă vezi o femeie îmbrăcata complet în negru, Își plânge bărbatul plecat pe mare.

E Mariza. Pe cuvânt, ea e. Îmbrăcată într-o rochie neagră lungă, se modelează ca o trestie în vânt la sunetul de chitară portugheză.

În seara aceasta am simțit fado. La Sala Palatului, de la 8 la 10 și ceva am trecut de la golul pierderii cuiva drag, la plimbări cu florăresele colorate și cartierele pline de viață și zgomot ale Lisabonei. Am cunoscut vocea braziliencei preferate a  Marizei și mândria femeii portugheze, care dansează de mama focului pe cântecele poporului ei. Și-am murmurat rugămintea cântată: timp, dați-ne timp, timp să le facem și simțim pe toate.

Am auzit de  multe ori că fado e trist, fado te adoarme. Nu știu, nu cred. În seara asta am tresăltat, zâmbit, râs cu gura până la urechi de nebunul frumos care dansa în fața scenei. Am dansat și eu un pic. Dar de dormit nu a fost timp.

Ce vă pot spune de „noua regină a fado”? Născută dintr-un tată portughez și o mamă din Mozambic, s-a mutat în Lisabona la 3 ani, oraș pe care îl cântă de la 5 ani. Iubește fado-ul și îl trăiește de 10 ori mai bine decât în reluările de pe Youtube așa că vă sfătuiec cu drag să mergeți să o ascultați când aveți ocazia.

Pentru curioși, am făcut totuși un playlist cu câteva melodii, însă e de ascultat live, pe cuvânt.