Categorie: Personal

Despre începătorii în piața muncii. Gânduri de la un millenial cu puțină experiență

“-  Nu mai vreau. Nu mai vreau să stau peste program ca să fac munca juniorilor din agenție. Ei sparg ușa la 6 și eu rămân să fac treaba în locul lor până la 8, 9.” (Ana, Project Manager, agenție de PR)

“- De o lună caut, mă! Zugravi. Din 20 de CV-uri am ales doi…tineri, vedem ce fac. Că știi cum sunt ăștia, vin și pleacă…” (șef de șantier, discuție surprinsă în metrou)

“- Nu le pasă. Pur și simplu nu le pasă. Dau brief de proiect, termen limită, reguli clare de cum facem lucrurile și salariu peste media pieții. Degeaba, tot nu fac treabă, nu le pasă.” (Mya, CEO Small Academy)

“- Asistentul meu de 21 de ani și-a dat demisia pentru că își băteau joc de el prietenii. Aparent, nu e cool să lucrezi într-un salon de coafură.” (Georgiana, patron al unui salon de coafură)

Am tot resimțit în ultimele luni frustrarea oamenilor care lucrează cu tineri absolvenți. Project Manageri care nu se pot baza pe ei pentru lucrul în echipă, antreprenori care pierd mult prea multe resurse și nervi pentru a crea o echipă în care să aibă încredere. Unii dintre ei nici măcar nu mai au așteptări cu privire la pregătirea lor pentru piața muncii, își doresc doar oameni responsabili care VOR să muncească.

Eu am 28 de ani, 6 dintre aceștia petrecuți în câmpul muncii. În primul an am făcut internship-uri și voluntariate pentru a învăța să practic meseria pentru care școala nu reușea să mă pregătească. Mă uit cu interes la tinerii absolvenți, la cum abordează ei relația cu munca pentru că lucrăm împreună și pentru că, cel puțin teoretic, facem parte cu toții din această categorie largă a millenials, nu? Cu toate acestea, găsesc cu greu asemănări în această privință.

Nu, aceasta nu este o poveste despre “pe vremea mea”, ci o încercare de a analiza atitudinea juniorilor față de muncă. Cred că am identificat trei posibile cauze.

“Eu ce mă fac când mă fac mare?”

Probabil vi s-a întâmplat și vouă. O rudă îndepărtată, un prieten de familie vă roagă să le “îndrumați” copiii către o facultate. Principalele griji: “ce ies din facultate?” și “cât se câștigă în domeniu?”. Ambele sunt întrebări valide mai ales pentru generația părinților noștri pentru care identitatea este dată de funcția de pe cartea de vizită.

Percepția aceasta nu e limitată, din păcate, doar la părinți. În clasa a XII-a profesorul meu de fizică identifica elevii cu facultatea la care dădeau admitere:  IT-ist, doctor, arhitect/zugrav, inginer. Oricine nu se încadra în categoriile de mai sus primea un nume la întâmplare. Eu eram Veta. Nu cred că s-au schimbat prea multe, profesorul meu încă predă.

În discuțiile cu liceeni nehotărâți îi întreb la început: ce îți place să faci? Răspunsul e ezitant, de cele mai multe ori puști de 17-18 ani se uită la mine uimiți că i-am întrebat asta, de parcă e prima oară când li se întâmplă. Încerc să traduc întrebarea: ce materii îți plac, româna sau matematica, limbile străine sau informatica? Răspunsul tot întârzie. Ajung de multe ori să dea admitere “unde știu că au șanse să intre”.

Ani mai târziu, unii dintre ei ajung să își pună singuri aceeași întrebare: eu cine sunt, ce vreau? Au bifat:  liceu, eventual facultate, angajare pe un post călduț. Urmează frustrările, realizează că nu știu ce vor să facă cu viața lor. Locul de muncă nu satisface nevoia de identitate, ca în cazul părinților. Și se revoltă. Au mult prea multe oportunități și se simt blocați într-un drum pe care l-au ales cumva cu ochii închiși.

De exemplu, printre amicii mei IT-iști circulă legenda tânărului care, după doi ani de corporație, s-a hotărât că vrea să plece la … vânat de crocodili. Sună absurd, nu? La 26 de ani, după doi ani de scris cod, a realizat că urăște să stea în fața ecranului 8 ore/zi.

Cazul fericit: Crina, 24 de ani, a realizat că vrea să își dedice viața educației. După ce a terminat Marketing la ASE și a lucrat un an într-o companie farma care îi dicta până la virgulă ce are de făcut a simțit că se pierde în rutină. S-a regrupat și, împreună cu doi prieteni, a inițiat un proiect dedicat elevilor de gimnaziu pentru a-i ajuta să își dea seama ce le place să învețe. Evenimentul s-a numit Supereroi în învățare și Crina e hotărâtă să îl organizeze din nou anul acesta. A renunțat la locul de muncă în corporație și s-a angajat într-un startup dedicat educației.

Picture1

Concluzia mea este că de multe ori există un clivaj major între aceste două categorii, tinerii care intră acum în piața muncii și oamenii care ar trebui să îi ajute să își construiască viitorul, atât părinți cât și profesori. Cea de-a doua categorie pune încă semnul egal între ocupație și identitate, iar cealaltă devine conștientă de pleiada de oportunități pe care o are și începe să caute un sens în viață, nu doar un titlu și un salariu.   

De ce avem nevoie? Training și coaching pentru tineri începând de la vârste mici, din liceu sau de la început de studenție. Sunt deja multe ONG-uri studențești (AIESEC, VIP, PRIME; SISC, BOSS) care îi ajută pe studenți să ia cunoștință cu piața reală a muncii. Următorul pas ar fi conectarea la scală largă a liceenilor cu oameni din companii. Se întâmplă deja, sunt cazuri izolate de licee/facultăți care trimit tineri în companii să afle ce înseamnă, de fapt, să lucreze în domeniul respectiv, să aibă o imagine autentică, nu cea utopică desenată de părinți/academici rupți de realitatea domeniului.  

Un sistem de educație bazat pe rezultate, nu pe valori/comportamente

Cei mai mulți dintre cei cu care am discutat, pe care i-am și citat la începutul acestui articol, îmi spun cu frustrare că noii juniori nu au o etică a muncii. Cu alte cuvinte, “nu le pasă”. Nu le pasă că întârzie la locul de muncă, nu le pasă că nu livrează muncă de calitate sau nu livrează deloc. La final de program își găsesc fericirea, iar la final de lună intră salariul.

M-am întrebat adesea de ce se întâmplă asta. Din păcate, văd asta nu doar la juniori, ci și la oameni de-o vârstă cu mine cu câțiva ani de experiență și blazare. Cred că răspunsul se regăsește (din nou!) în sistemul nostru de educație. Ne antrenăm de la vârste fragede să vânăm rezultate: nota 10, admiterea la liceu și apoi la facultate, să te “bage cineva” într-o companie bună, într-un post comfortabil. Nu prea mai contează cum ajungi acolo, ce înveți pe parcurs, dacă reușești să crești și ca individ pe parcurs, nu doar ca venit. Dacă ești plătit la număr de ore lucrate, nu la performanțe livrate, te mulțumești să bifezi orele și să pleci.

De ce avem nevoie? recompensăm performanța și atitudinea proactivă încă din școală. Să nu mai dăm note doar pe câte ecuații ai rezolvat, ci pe câte formule știi să aplici în viața de zi cu zi; să nu dăm 10 pe memorarea comentariilor literare, ci pe capacitatea de a interpreta și analiza texte literare, dar și funcționale. Utopie, știu, ar trebui urnit un întreg sistem construit și condus de oameni precum profesorul meu de fizică. Atunci? Nu am o soluție panaceu, dar știu că de exemplu, (insert exemplu țară în care companiile pregătesc tinerii de la nivel de liceu).

Juniorii nu mai au răbdare nici cu timpul, nici cu angajatorii? Dați-le mai multe responsabilități.

În lumea asta a locurilor de muncă fantastice în care câștigi bani fără mare efort (vezi printscreen-ul de mai jos) a munci din greu, a nu arde etapele construirii unei cariere pare deșuet: pentru ce? Sincer, îi înțeleg. M-am gândit și eu să mă angajez la Australia SRL ca “wildlife caretaker” sau să îmi încep propria afacere cu ajutorul a zecilor de programe/granturi pentru tineri antreprenori. În acest climat angajatorii TREBUIE să pună ceva în plus pe masa negocierilor dacă vor să își păstreze angajații.

Picture2

De ce avem nevoie? De soluții puțin mai creative de a da greutate/importanță experienței în companie:

  • Cum ar fi dacă, o dată cu interviurile de angajare și negocierea pachetului salarial ți s-ar expune toate posibilitățile de creștere în cadrul companiei și, transparent, grila de salarizare?
  • Cum ar fi dacă angajații cu state vechi ar fi recompensați și pentru reușitele juniorilor pe care îi pregătesc? Eu, una, nu aș spune nu unui weekend prelungit (1-2 zile libere) dacă juniorul pregătit de mine ar livra performanță, nu doar ar ponta ore de lucru. Chiar i-aș da, poate, mai multă atenție și susținere din momentul în care ar intra în echipa coordonată de mine.
  • Cum ar fi dacă ai avea libertatea ca, o zi pe săptămână, să lucrezi la o idee/un proiect individual? Și să te susțină în a-l pune în aplicare. Companii precum XYQ fac deja asta și dau angajaților cotă parte din profiturile aduse de acele proiecte.

 

Obiecte cu dichis și viață, făcute de meșteri buni.

Am înșurubat trei scaune duminica trecută. Și mi-a plăcut la nebunie.

Avantajul în a face lucruri de genul ăsta e simplu: vezi rezultatul la final. Excelurile nu se transformă în mobilă, ppt-urile nu au nici miros, nici textură. Mirosul de beton proaspăt frământat, de exemplu, îmi aduce aminte de bunicul cu care am ridicat pereți (unu jumate, dar sună mai bine la plural) și cu care stăteam când tencuia sau gletuia. Mă fascina cel mai tare mulțumirea pe care i-o citeam pe chip când termina o lucrare, momentul în care ne arăta ce a făcut. Explica șoptit că e mai bun gard de plăci de beton, că rigipsul se prinde în horșuruburi de 12 și că recunoști un meseriaș bun după cât de drepți îi ies pereții – înseamnă că a măsurat bine.

Și Anca a luat măsura bine.

Am cunoscut-o la Dischisar ediția de toamnă. Mă adăpostisem în sediul Impact Hub de frigul de afară la care tenișii mei nu făceau față. M-am plimbat printre artizani, hand-made, rochii și paltoane croite de mână. Și am ajuns la standul ei cu pantofi colorați și ghete călduroase. Am probat o pereche și în mai puțin de 10 secunde eram descălțată, cu un picior pe o coală A4 și ea aplecată asupra foii, concentrată să îmi ia măsura. După ce mi-a desenat forma piciorului, mi-a arătat o selecție de tipuri de piele și m-a lăsat să îmi aleg. După, mi-a zis încet: dar nu vrei să îți fac botul de altă culoare? E tot piele, prelucrată, dar tot piele. Și uite așa m-am trezit că, în loc de ghete negre simple îmi pun picățele în vârf: de ce să nu las pasiunea pentru buline să îmi însenineze zilele ploioase?

Și uite așa m-am ales cu ele. Au costat 320 RON, sunt din piele și au încălzire pe dinăuntru. Au ajuns în vreo 3 săptămâni și de atunci le cam exploatez. Mi-a mai plăcut și cum au ajuns la mine (I am a sucker for nice words!)

13

Nu-mi rămâne decât să vă trimit la Dichisar ediția de iarnă, să cunoașteți oameni care măsoară, fac cu propriile lor mâini și abia apoi fac ppt-uri și foto frumoase, de pus pe Facebook.

P.S: Pe Anca și pantofii ei o găsiți pe ancolette.ro și pe la târguri.

Save

Save

Save

Oamenii sunt încă frumoși: trei români de toată isprava la TEDX București

Dă play la melodia asta și las-o să curgă cât timp citești aceste rânduri.

Am mai scris pe aici că sunt fan TED. Astăzi am fost la evenimentul organizat în București la Sala Radio și am ascultat oameni cu idei, pasiune și inițiativă. Printre aceștia, trei români care mi-au pus un zâmbet mare pe față. Și am zis să îmi notez aici cine sunt și de ce (nu de alta, dar memoria mea e selectivă și are nevoie de hard-disk extern).

În ordinea numerelor de pe tricou a.k.a intrării pe scena de astăzi:

BOGDAN MICU – voluntar în Guvernul României

Ați auzit de aplicația Inspectorul pădurilor? Bogdan e voluntarul din spatele ei. Pun accentul pe voluntar pentru că mi se pare că aici e cheia. Povestea lui vorbește despre rezistența sistemului guvernamntal de a se schimba și necesitatea unui element disruptiv din exterior care să zdruncine puțin rădăcinile sistemului și să aducă oameni noi în peisaj. Mai exact, cetățenii.

Ce a făcut Bogdan? A forțat Ministerul Mediului să accepte o aplicație de mobil care implică cetățenii în identificarea  transporturilor ilegale de lemn. Oricine o poate descărca și semnala numărul de înmatriculare al mașinii. Dacă transportul nu e în regulă din punct de vedere legal, sunt implicate autoritățile. 30.000 de useri și peste 1 milion de transporturi verificate. Totul a pornit de la un voluntar infiltrat în sistemul guvernamental. Un voluntar perseverent și cu puțin mai mult tupeu.

Alexandra Butmalai – adolescenta din spatele Fabricii de Experimente

La 19 ani Alexandra a mărturisit cu luciditate cum a reușit, cu aroganța specifică vârstei, să eșueze într-o mare competiție la 16 ani, dezamăgindu-și colegii, prietenii și familia. A povestit cu modestia pe care mi-aș dori-o de la mai mulți manageri români, despre ce a însemnat după acea experiență să descopere puterea echipei de voluntari din spatele Fabricii de Experimente și cât de mult te poate impulsiona avântul unor tineri de 19-20 de ani care au curajul și nebunia să creadă că pot schimba modul în care elevii români învață fizica și chimia.

Se descriu așa: trib educativ format din 20 de liceeni din toată ţară, tineri pasionaţi şi cu performanţe deosebite în diverse domenii. Ne-am reunit ca voluntari din dorinţa de a îmbunătăţi educaţia din România pentru generaţiile viitoare. Să mai zic ceva? Alți voluntari, altă misiune, au respectul meu și regretul că nu am avut eu o inițiativă de genul acesta în liceu.

Cristina Bălan – femeia româncă ale cărei drone salvează vieți în Africa

Și-a început cariera într-o industrie dominată de bărbați și le-a câștigat respectul și admirația – inițialele ei se găsesc pe baterii ale mașinilor Tesla din toată lumea. Are acum propriul business și e implicată și în proiecte care pun tehnologia în slujba celor care au nevoie de ea ca să trăiască – sate din Zimbabwe unde medicamentele și sângele pentru transfuzii nu poate ajunge decât prin transporturi netradiționale, făcute cu ajutorul dronelor.

Speech-ul ei nu a fost senzațional, însă mesajul de final se încadrează în cel transmis de acești trei români de succes: da, se poate, da, putem. Ne trebuie doar puțin mai multă încăpățânare și determinare de a duce proiectele noastre de la stadiul de idee la implementare și scalare.

Seara s-a încheiat potrivit cu muzica celor de la Subcarpați, o trupă cu o vechime de 7 ani, independentă de case de producții, dar dependentă de filonul folcloric. Trupa a scos la suprafață folclorul, l-a reamenajat, curățat de praful uitării și l-a eliberat în online. De 2-3 ani au fost adoptați și de scena concertelor. Cum spuneam, se poate. Îi găsiți pe canalul lor de Youtube.