De învățat/citit/văzut după The Power of Storytelling 2017

Pe 20-21 octombrie am fost din nou la The Power of Storytelling. Revin cu notițe și recomandări de lectură/deschis ochii și sufletul.

În caz că nu mă cunoști: sunt groupie declarat al revistei DoR (cu o colecție întreagă, stickere în portofel și abonament de câțiva ani). Și asta pentru că mi-a trezit apetitul pentru povești și realități la care nu am acces direct și mi-a deschis ochii (și portofelul) pentru o serie de alte reviste/podcasturi pe care le recomand (Sinteza, sub25, Iocan, The Intelligent Life, New Yorker, Reply All etc). Anul ăsta conferința s-a transformat într-un adevărat festival: lansări de carte, workshop-uri pentru jurnaliști, documentare de văzut și analizat. Toate sub tema-umbrelă Closer, în ideea că poveștile au puterea de a ne apropia, fie doar și emoțional, de cel de lângă noi, vecinul nostru, minoritățile din țara noastră sau chiar de pe alte continente.

Ce m-a marcat anul ăsta și cred că merită împărtășit cu alții:

–> Oprește-te din rutina muncii tale și întreabă-te dacă are sens pentru tine. Și ce te motivează să continui. Nu e nimic rău în asta.

Joi, 19 octombrie, am văzut Under Fire: Journalists in Combat, cu Finbarr O’Reilly, fotojurnalist care a petrecut peste 10 ani în zone de conflict/război. A relatat pentru publicații mari din SUA și Europa și este câștigătorul premiului World Press Photo în 2006. Joi ne-a vorbit despre cum reușesc sau nu jurnaliștii de război să treacă peste trauma suferită din cauza războiului/războaielor experimentate.

Dar nu asta mi-a rămas în minte, ci explicația pe care a dat-o omul pentru decizia de a renunța. Curajul lui de a recunoaște că munca lui înseamnă, într-o oarecare măsură, și exploatarea conflictului respectiv. Pe scurt, el ne-a povestit cum, răsfoind fotografii premiate în anii precedenți la Word Press Photo a descoperit că, în urmă cu nu mai puțin de 30 de ani, fotografia premiată revela aceeași situație cruntă: o mamă și un copil în Africa de Sud, în mijlocul războiului. Acel moment, ne spune Finbarr, l-a făcut să se întrebe, din nou: merită să continui?

–> Poveștile celor uitați sunt, de multe ori, revelații privind societatea în care trăiești. Deschide ochii.

Sarah Stillman s-a întrebat who is the other one pe care știrile mainstream le ignoră. A descoperit o întreagă rețea de exploatare a oamenilor vulnerabili (prostituate, adolescenți la prima infracțiune) care se lăsau convinși de poliție să colaboreze cu ei pentru prinderea unor rețele de criminali. Din păcate, unii dintre ei își pierdeau viața în acest proces.

Nikole Hannah Jones și Mindy Fullilove au vorbit despre cum societatea americană ignoră probleme serioase născute din lunga istorie a opresiunii oamenilor de culoare. Teme principale: dreptul la educație de aceeași calitate ca populația majoritar albă și importanța construirii unei comunități în lupta pentru acest drept, dar și altele.

Ellie Gardner ne-a confruntat cu drumul pe care îl au imigranții de făcut uneori spre o altă societate/altă viață.  Not Here to Disrupt: One Syrian Refugee’s Journey to Norway e despre călătoria lui Ziad, originar din Siria, în Istanbul și apoi către Norvegia. Cea de-a doua bucată a călătoriei l-a costat vreo 2,600 euro și vreo doi ani din viață. Un bilet de avion Oslo-Istanbul costă aproximativ 160 de euro și durează câteva ore.

–> România, țara statului beteag. Dar și a lui Valeriu Nicolae.

Statul român stă cu mâinile în sân când e vorba de comunitățile de romi din capitala sa metropolită. La 2,5km de centrul Bucureștiului, în ghetou, copii născuți în sărăcie sistemică nu reușesc să iasă din ciclul vicios al lipsei de educație, drogurilor și al umilinței de a fi complet ignorat.

Îl citeam pe Valeriu Nicolae în Dilema Veche (da, îl citeam, aveam senzația că prin articolele lui am acces direct la el, omul, nu doar la secretarul de stat sau activistul Nicolae). I-am așteptat sesiunea cu sufletul la gură. Din nou, un om care demonstrează că în țara lui nu e treaba mea/n-ai ce face se poate schimba ceva. La nivel de micro-comunității.

Am repus pe listă și documentarul Toto și surorile lui, pe care nu am avut curajul să îl văd până acum. Poate îmi iau inima în dinți.

 –> Povești vechi în haine noi.

Audio. VR. Performance. Forma în care alegi să îți spui povestea îi poate da autenticitate și dinamică.

  • Pat Walters ne-a exemplificat puterea podcastului printr-un episod în care doi oameni orbi dezbat cum să faci față orbirii treptate.
  • Jenna Pirog a adus povești în Virtual Reality, semnate de The New York Times, la conferință. Eu am văzut The Displaced, un film scurt de până în 10 minute despre Oleg, Chuol, Hannah, trei copiii care și-au pierdut casa și familia așa cum le știau în fața războaielor din Ucraina, Sudan, respectiv Siria. Trei copii care îți dau  o idee despre experiența prin care trec peste 30 de milioane de copiii dezrădăcinați de războaiele ultimelor 70 de ani.

Nu ai încredere în VR? Stai un minut în barca lui Chuol sau plimbă-te cu bicicleta prin satul lui Oleg. Mai vorbim după.

  • Murray Nossel și Paul Browde au combinat teatrul cu public speaking, cântec și poezie în narațiunea  prieteniei lor. Aceasta a durat peste 50 de ani, rezistând apartheidului, rasismului, homofobiei și HIV/SIDA.

–> Ia-ți inima în dinți și abordează vorbitorii care te-au marcat.

Nu mai știu exact cine a spus pe scenă că e important ca cei care se expun pe scenă/în scris să primească și feedback-ul pozitiv. Anul ăsta eu am avut nevoie de jumătate de cocktail la final de conferință ca să vorbesc cu Paul și Murray. Cu Jacqui încă nu am știut cum (ce să îi spui tipei ăsteia care a semnat seria AIDS in the Heartland) așa că i-am scris un bilet. Sper că l-a primit.

<–> Ce aș vrea să văd la anul la Power of Storytelling #PoS17

  1. Mai aproape de noi și de vecinii noștri: mi-aș dori mai mulți vorbitori români și vecini din sud-estul Europei, nu doar preponderent din vest. Nu mă înțelege greșit, am multe de învățat de la oricine, însă cred că sunt multe de spus și despre celălalt de aproape, nu numai de peste ocean. Americanii au fler și training în public speaking, însă cred că sunt mulți jurnaliști/storytellers vecini care pot aduce diversitate în modul în care vorbim despre storytelling, poate o altă școală/altă abordare. Anul acesta, de exemplu, mi-ar fi plăcut să le ascult pe Ana Maria Ciobanu sau Andreea Vrabie într-un panel alături de Pat Walters.
  2. Abonamentul de Mecena să apară la finalul anului, să îl pot face cadou. 🙂
  3. Dacă se poate, chiar mai multe workshop-uri pe parcursul anului, întâlniri cu jurnaliști/autori români?

În concluzie, ne vedem la anul la #PoS18?

De anii trecuți, articole-sumar:

Anunțuri

De citit/văzut/ascultat după Power of Storytelling 2016

Pe 14-15 octombrie am fost la conferința The Power of Storytelling pe care o aștept din ianuarie. De ce din ianuarie? Pentru că am fost super cuminte în 2015 și pe 3 ianuarie m-a transformat familia în Mecena Decât o Revistă. Asta se traduce în abonament la revistă, acces la o serie de evenimente și resurse de povești ieșite de sub bagheta curatorială a echipei revistei cu pricina. Confeința a fost proverbiala cireașă de pe tort, m-am întors din nou cu notițe, surse de inspirație și autori de citit.

Acum aproximativ doi ani scriam un articol cu titlu similar (The Power of Storytelling: ce să citeşti după conferinţă). Lista de anul ăsta arată așa:

  • Citatul pe care îmi promit să-l caligrafiez deasupra biroului: Don’t get killed, don’t fuck up, remember to also have fun! Jacqui ne-a povestit cum a crescut ea ca jurnalistă în anii 70-80. Un mediu sexist în care femeile primeau ca sarcină poveștile previzibile, nu prea erau luate în serios și, per total, nici nu prea erau susținute de alți colegi. Citatul îi aparține redactorei șefe a ziarului mic care a trimis-o în Sudan să relateze foametea. Cumva, mi se pare că citatul ăsta mă va transpune în povestea ei și îmi va da un șut binemeritat în fund: mergi mai departe, nimic nu e atât de grav precum pare.
  • Scrii poezii? Dă-i un mail Tarei Skurtu pe adresa sendtarapoetry@gmail.com. O americancă cu ceva rădăcini românești venită cu o bursă în România, la Brașov. Să scrie poezie, să-și cerceteze originile și să predea creative writing.
  • De la Dvora Meyers citesc deja cartea De la Nadia până azi, o istorie a evoluției gimnasticii de la perfecțiunea unui 10 istoric la matematica dificilă a unui sport iubit de noi, românii, dar pe care îl înțelegem prea puțin. Lectură bună și pentru a explica decăderea României în gimnastica mondială.
  • Tim Howard a povestit despre cum se pierd ei ca jurnaliști în ițele poveștilor pe care le descoperă și relatează în episoadele Reply to all. Am ascultat și eu mai multe episoade pe Soundcloud, vi-l recomand pe cel care spune istoria unui alt podcast, lansat de un mormon. Acesta a reușit să scuture un pic credinţa şi biserica mormonă, obligând-o pe cea din urmă să se reorganizeze.
  • De Brian Linstrom am scris deja într-un articol separat –Taxă de om bun, taxă de om responsabil. Pe scurt și aici: căutați documentarul Mothering Inside, a reușit să convingă instituțiile statului să schimbe politici locale în favoarea unui program prin care deținutele femei erau ajutate să se reintegreze în societate.
  • De la Jon Mooalen, scriitor pentru revistre precum The New York Times, autointitulat the man with a crooked face (chiar s-a născut cu o față strâmbă), am notat așa: cu toții avem dificultăți în a ne accepta sau în a lupta pentru cine vrem să devenim. Eu stau și mă întreb dacă nu cumva peroade lungi de timp nici măcar nu ne mai întrebăm cine vrem să devenim, pur și simplu ne afundăm în zona de comoditate, auto-acceptare.

Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să sper că ne vedem la anul la The Power of Storytelling! 🙂

Memorie pe pauză: cărți citite, filme văzute în 2016

De când mă știu memoria mă părăsește pe subiecte importante. Mai bine zis am o memorie selectivă: îmi voi aduce aminte un sacou colorat de acum 10-15 ani, un zâmbet cu gropițe și o  glumă proastă auzită în liceu, dar cu greu îmi voi aminti povestea „Crimă și pedeapsă”, deși mi-a zgâlțâit din rădăcini adolescența. Sau ce personaje din filme precum Pianistul, Trainspotting, The Wall, m-au impresionat atât de tare că aș fi vrut să fi scris eu povestea.

Iar acum, de câțiva ani, îmi e din ce în ce mai greu, mă invadează povești online, zeci și sute de povești online. Memoria și puterea mea de concentrare e sub atac (am scris mai multe despre asta pe Medium: Saved memory and life on hold: what’s next for a self diagnosed online addict).

Așa că am luat o decizie importantă: voi descrie aici ce am citit/văzut și ce părere am. În caz că interesează și pe altcineva în afară de Oana de peste 1-2 ani care sigur, sigur va folosi cu sârg funcția search a blogului. să își reîmprospăteze memoria.

Citește tot articolul