Podcasturi de ascultat și recomandat

În 2017 marea descoperire în tipul de conținut pe care îl consum au fost podcasturile. Sunt ușor de cărat oriunde,  le găsești pe (aproape) orice platformă și, cel mai important, îți pot face naveta către muncă mult mai distractivă.  Notez aici, cu linkuri, ce recomand, merită salvate pentru acele momente de liniște.

 Satul Mădălinei

Am făcut binging (sic! de data asta nu pe Netflix) și am descoperit cât de multe nu știam despre ce înseamnă sărăcia, cum e, de fapt, rezultatul unui cumul de factori istorici, sociali, psihologici, instituționali, poate chiar în ordinea asta. Acum mă surprind căutând din priviri o altă Mădălina. Podcastul ăsta mi-a spulberat stereotipul ‘sunt săraci că nu vor să muncească’.   

Podcastul lui Katai 

Ăsta e pentru marketerul din mine. Interviuri cu oameni din industrie și nu numai despre marketing și viață. Ascultat pe fundal de rapoarte lunare la muncă, m-a inspirat deja și am notat câteva cărți de citit în 2018.

 Pe Bune 

 

Produs de aceiași oameni de la Decât o Revistă   (mulțumim, Andreea Vrabie!), podcastul ăsta adună interviuri cu oameni din industriile creative. I-am cunoscut așa pe Alex Tocilescu, Ioana Șopov, Radu Ciorniciuc, Vera Ion, Doru Trascău și am ajuns să citesc Imperiul Pisicilor, reportajul „Acasă” sau să înțeleg ce stă în spatele muncii creative pe care o admir: ani și ani de muncă, dubii, uneori lipsuri sau frustrări.

Tim Ferris Show

Tim Ferris e american și se aude. Are acel stil flamboaiant, încrederea în sine debordantă, acel stil de public speaking admirat și copiat peste tot prin lume. Folosește  același format de interviu, preferatul meu de până acum este cu Kevin Kelly, Co-founder Wired. Omul nu a avut un loc de muncă full time până la vârsta de 35 de ani, a călătorit prin toată Asia și are câteva sfaturi pentru toți juniorii de pretutindeni: experimentează viața înainte de a te lega de un clasic job de 9-5.

Sinele învinge (podcast și nu chiar)

Dobro e tipul ăla de la Guerrilla de Dimineață care vorbește mult, are păreri care mai de care mai controversate despre scena socio-politică, dar te și face să râzi și să te gândești puțin altfel la viață și ce-ți aruncă aceasta în cale. Omul ăsta e de ceva timp și psiholog. De anul trecut are o emisiune pe teme de psihologie la radio, joi seara. Nu apuc mai niciodată să o ascult la ora aceea așa că înregistrările publicate pe blogul lui mă ajută foarte mult.

Cam atât momentan. Eu, una, chiar cred că tipul ăsta de conținut o să prindă din ce în ce mai bine. Marele avantaj este că le pot asculta pe metrou, când fac treabă prin casă, când fac task-uri robotice. Din punct de vedere marketing de abia încep să investighez ce și cum, un punct bun de pornire e articolul semnat de Katai, Six Ways Content Marketers Can Use Audio Marketing. 

 

Anunțuri

Mamă, tată, uite la ce mă gândesc.

La Sophia și robotizarea forței de muncă. La taxe și impozite, la impozit pe venit și bule imobiliare. La ce mănânc mâine și de unde. La sensul vieții. La meme-uri cât o viață. La timp și lipsa acestuia, la abonamente de tot felul: sănătate, telefon, sală, abonamente la reviste, toate pentru sănătate mentală și fizică. La dragoste și (in)existența sufletului pereche. La perfectibilitatea relațiilor de tot felul. La Facebook și setări de privacy, la așteptările mele și ale voastre de la viață. La proprietate versus experiență, spiritualitate versus (con)știință. Da, la toate astea mă gândesc. Aproape zilnic. Să le iau pe rând?

Automatizarea și robotizarea îmi fac viitorul (mult mai) incert decât v-ați putea imagina. Când participi la workshop-uri la care vorbesc despre cum un robot ar putea prelua 80-90% din munca ta îți dai seama că pentru tine școala nu se va termina niciodată. Dacă vrei să supraviețuiești pe piața asta de muncă. Dar ce să înveți mai repede? Și cum, când, de unde? Invazia de informație și surse e…copleșitoare câteodată. Deci d-asta stau cu nasul în ecran și creierul în „lumea aia vituală”.

Nu înțeleg viața de adult plătitor de taxe în țara de baștină. Nu înțeleg cu transferul contribuțiilor, cu modalități de plată a unui angajat și de contribuție la stat. Nu pricep de ce trebuie să stau constant cu ochii pe știri și analize pentru a înțelege cum modificări impuse de stat pot/nu pot să îmi afecteze bugetul, și mi-ar plăcea să înțeleg, ca la școală, care sunt pașii de urmat în relația cu ambii stăpâni ai unui adult: angajatorul și statul. Aș prefera să îmi petrec timpul lucrând și creând valoare prin munca mea, nu muncindu-mi creierul să pricep cum mutările guvernului interferează în contractul și înțelegerea mea cu angajatorul. Din fericire, gâdnul de a schimba țara și, implicit guvernul care îmi dă atâtea gânduri de procesat, nu mi-a trecut prin cap, cred că mi-ar fi dat migrene crunte.

Mă gândesc la corpul și mintea mea. Pentru că vreau să trăiesc, nu să supraviețuiesc. Pentru că țelul meu în viață este creșterea mea ca om, ca individualitate, nu obținerea de bunuri (casă, mașină…). Pentru că vreau să am grijă de corpul meu cât să mă ajute nu să ajung la pensie, ci să călătoresc/explorez lumea asta largă. Și să și înțeleg și să mă bucur de câte ceva din ea, să nu rămân zombie-ul muncă-acasă pe care îl vâd pe culoarele companiei, stațiilor de metrou, în discuțiile sociale. Sunt mai mult decât hainele pe care le port și proprietățile pe care (nu) le dețin.

Mă muncește gândul romantic al unui suflet pereche perfect. Am crescut cumva cu ideea că trebuie să caut persoana perfectă sau cât mai aproape de perfect. Nu mă întrebați de ce, poate am adoptat-o din cărți, filme, poate chiar, uitându-mă la relația voastră , părea, din exterior, aproape de paradis. Prin adolescență/facultate m-a lovit cel mai tare: nu există așa ceva. Acum trebuie să reașez așteptările și să mă adaptez, să văd cum combin realitatea cu idealul, la ce sunt dispusă să fac compromis și la ce nu. Și cum fac să filtrez între așteptări/dorințe de-ale mele de la partenerul meu versus așteptări sociale, familiale, să îmi dau seama care primează și care nu. Pentru că nimeni nu e perfect, întotdeauna va trebui să alegi.

Lista nu se termină aici. Toate cele de mai sus se perindă prin căpățâna mea zilnic. Și, uneori, îmi vine doar să le dau pe toate uitării, să pun pauză și să mă bucur. De ziua aia și lipsa gândurilor. 

Voi la ce vă gândiți?

 

 

De învățat/citit/văzut după The Power of Storytelling 2017

Pe 20-21 octombrie am fost din nou la The Power of Storytelling. Revin cu notițe și recomandări de lectură/deschis ochii și sufletul.

În caz că nu mă cunoști: sunt groupie declarat al revistei DoR (cu o colecție întreagă, stickere în portofel și abonament de câțiva ani). Și asta pentru că mi-a trezit apetitul pentru povești și realități la care nu am acces direct și mi-a deschis ochii (și portofelul) pentru o serie de alte reviste/podcasturi pe care le recomand (Sinteza, sub25, Iocan, The Intelligent Life, New Yorker, Reply All etc). Anul ăsta conferința s-a transformat într-un adevărat festival: lansări de carte, workshop-uri pentru jurnaliști, documentare de văzut și analizat. Toate sub tema-umbrelă Closer, în ideea că poveștile au puterea de a ne apropia, fie doar și emoțional, de cel de lângă noi, vecinul nostru, minoritățile din țara noastră sau chiar de pe alte continente.

Ce m-a marcat anul ăsta și cred că merită împărtășit cu alții:

–> Oprește-te din rutina muncii tale și întreabă-te dacă are sens pentru tine. Și ce te motivează să continui. Nu e nimic rău în asta.

Joi, 19 octombrie, am văzut Under Fire: Journalists in Combat, cu Finbarr O’Reilly, fotojurnalist care a petrecut peste 10 ani în zone de conflict/război. A relatat pentru publicații mari din SUA și Europa și este câștigătorul premiului World Press Photo în 2006. Joi ne-a vorbit despre cum reușesc sau nu jurnaliștii de război să treacă peste trauma suferită din cauza războiului/războaielor experimentate.

Dar nu asta mi-a rămas în minte, ci explicația pe care a dat-o omul pentru decizia de a renunța. Curajul lui de a recunoaște că munca lui înseamnă, într-o oarecare măsură, și exploatarea conflictului respectiv. Pe scurt, el ne-a povestit cum, răsfoind fotografii premiate în anii precedenți la Word Press Photo a descoperit că, în urmă cu nu mai puțin de 30 de ani, fotografia premiată revela aceeași situație cruntă: o mamă și un copil în Africa de Sud, în mijlocul războiului. Acel moment, ne spune Finbarr, l-a făcut să se întrebe, din nou: merită să continui?

–> Poveștile celor uitați sunt, de multe ori, revelații privind societatea în care trăiești. Deschide ochii.

Sarah Stillman s-a întrebat who is the other one pe care știrile mainstream le ignoră. A descoperit o întreagă rețea de exploatare a oamenilor vulnerabili (prostituate, adolescenți la prima infracțiune) care se lăsau convinși de poliție să colaboreze cu ei pentru prinderea unor rețele de criminali. Din păcate, unii dintre ei își pierdeau viața în acest proces.

Nikole Hannah Jones și Mindy Fullilove au vorbit despre cum societatea americană ignoră probleme serioase născute din lunga istorie a opresiunii oamenilor de culoare. Teme principale: dreptul la educație de aceeași calitate ca populația majoritar albă și importanța construirii unei comunități în lupta pentru acest drept, dar și altele.

Ellie Gardner ne-a confruntat cu drumul pe care îl au imigranții de făcut uneori spre o altă societate/altă viață.  Not Here to Disrupt: One Syrian Refugee’s Journey to Norway e despre călătoria lui Ziad, originar din Siria, în Istanbul și apoi către Norvegia. Cea de-a doua bucată a călătoriei l-a costat vreo 2,600 euro și vreo doi ani din viață. Un bilet de avion Oslo-Istanbul costă aproximativ 160 de euro și durează câteva ore.

–> România, țara statului beteag. Dar și a lui Valeriu Nicolae.

Statul român stă cu mâinile în sân când e vorba de comunitățile de romi din capitala sa metropolită. La 2,5km de centrul Bucureștiului, în ghetou, copii născuți în sărăcie sistemică nu reușesc să iasă din ciclul vicios al lipsei de educație, drogurilor și al umilinței de a fi complet ignorat.

Îl citeam pe Valeriu Nicolae în Dilema Veche (da, îl citeam, aveam senzația că prin articolele lui am acces direct la el, omul, nu doar la secretarul de stat sau activistul Nicolae). I-am așteptat sesiunea cu sufletul la gură. Din nou, un om care demonstrează că în țara lui nu e treaba mea/n-ai ce face se poate schimba ceva. La nivel de micro-comunității.

Am repus pe listă și documentarul Toto și surorile lui, pe care nu am avut curajul să îl văd până acum. Poate îmi iau inima în dinți.

 –> Povești vechi în haine noi.

Audio. VR. Performance. Forma în care alegi să îți spui povestea îi poate da autenticitate și dinamică.

  • Pat Walters ne-a exemplificat puterea podcastului printr-un episod în care doi oameni orbi dezbat cum să faci față orbirii treptate.
  • Jenna Pirog a adus povești în Virtual Reality, semnate de The New York Times, la conferință. Eu am văzut The Displaced, un film scurt de până în 10 minute despre Oleg, Chuol, Hannah, trei copiii care și-au pierdut casa și familia așa cum le știau în fața războaielor din Ucraina, Sudan, respectiv Siria. Trei copii care îți dau  o idee despre experiența prin care trec peste 30 de milioane de copiii dezrădăcinați de războaiele ultimelor 70 de ani.

Nu ai încredere în VR? Stai un minut în barca lui Chuol sau plimbă-te cu bicicleta prin satul lui Oleg. Mai vorbim după.

  • Murray Nossel și Paul Browde au combinat teatrul cu public speaking, cântec și poezie în narațiunea  prieteniei lor. Aceasta a durat peste 50 de ani, rezistând apartheidului, rasismului, homofobiei și HIV/SIDA.

–> Ia-ți inima în dinți și abordează vorbitorii care te-au marcat.

Nu mai știu exact cine a spus pe scenă că e important ca cei care se expun pe scenă/în scris să primească și feedback-ul pozitiv. Anul ăsta eu am avut nevoie de jumătate de cocktail la final de conferință ca să vorbesc cu Paul și Murray. Cu Jacqui încă nu am știut cum (ce să îi spui tipei ăsteia care a semnat seria AIDS in the Heartland) așa că i-am scris un bilet. Sper că l-a primit.

<–> Ce aș vrea să văd la anul la Power of Storytelling #PoS17

  1. Mai aproape de noi și de vecinii noștri: mi-aș dori mai mulți vorbitori români și vecini din sud-estul Europei, nu doar preponderent din vest. Nu mă înțelege greșit, am multe de învățat de la oricine, însă cred că sunt multe de spus și despre celălalt de aproape, nu numai de peste ocean. Americanii au fler și training în public speaking, însă cred că sunt mulți jurnaliști/storytellers vecini care pot aduce diversitate în modul în care vorbim despre storytelling, poate o altă școală/altă abordare. Anul acesta, de exemplu, mi-ar fi plăcut să le ascult pe Ana Maria Ciobanu sau Andreea Vrabie într-un panel alături de Pat Walters.
  2. Abonamentul de Mecena să apară la finalul anului, să îl pot face cadou. 🙂
  3. Dacă se poate, chiar mai multe workshop-uri pe parcursul anului, întâlniri cu jurnaliști/autori români?

În concluzie, ne vedem la anul la #PoS18?

De anii trecuți, articole-sumar: