Nu te doare suficient. Despre schimbări și work-life balance.

Din ianuarie am părăsit lumea minunată a publicității românești. Am trădat, am  trecut granița la client. De ce? Pentru că m-a durut suficient, cum ar spune Amanda Palmer. Au trecut 5 luni de atunci și vreau să scriu aici de ce și cum mi-a schimbat asta perspectiva asupra (in)echilibrului ăstuia fragil între work-Oana și Oana-Oana.

Vreau să încep prin a spune că îmi place ce fac. Foarte mult, nu asta e problema. Cred în continuare că social media și digitalul au transformat comunicarea și modul în care ne creăm și spunem povestea, fie că suntem indivizi, ONG-uri sau branduri. Sunt în continuare fascinată de domeniul ăsta, îmi dorec să cresc și să învăț mai mult decât oricând. Mă ocup tot cu social media și acum, iar jobul în agenție a fost o rampă de lansare importantă, o școală la foc automat. Mi-a prins bine, am învățat enorm. Dar de la un punct încolo am realizat că Oana-work o acaparase pe Oana-Oana, îi blocase dezvoltarea. Mă făcea, pe scurt, unidimensională și nefericită.  Și am simțit nevoia să spun stop.

Yes, we can! era yes, we should!

Zilele trecute am citit un articol care argumenta că această cultură a pozitivității (culture of positivity, în caz că româna îi trădează sensul original) ne transformă în sclavi. Demonstrația filosofului neamț Byung-Chul Han (propulsat la statutul de rock star – aparent există așa ceva!, de această teorie)  e de urmărit și combătut. O frază mi-a ridicat niște semne de întrebare: employers no longer have to exploit us because we willingly take on more and more tasks to prove our own self-worth.

Am tradus fraza asta așa: ne identificăm atât de mult cu munca pe care o facem încât găsim validarea doar acolo. Din „da, aș putea duce la bun sfârșit taskul/proiectul ăsta” forțăm un: „da, asta se așteaptă de la mine și asta trebuie să fac”. Și dacă acestea sunt așteptările (cel puțin închipuite) de ce nu ne-am ridica la nivelul lor?

Ironic este că am auzit fix același discurs acum un an de la un profesionist care m-a ajutat enorm. Sfatul ei era fix acesta, să nu mă validez exclusiv prin munca pe care o depun în agenție. Mi-a luat un an să înțeleg cu adevărat ce vroia să zică – aparent, nu mă durea suficient.

Trebuie, trebuie, dar vreau? Și dacă nu vreau, de ce?

Următorul pas a fost să mă întreb: vreau asta? vreau să pun pe pauză dezvoltarea personală, viața privată pentru a atinge și depăși acele așteptări create de mine însămi? Nu, nu îmi doresc asta. Îi respect pe cei care aleg asta, pe cei care devin personalități în domeniile lor de activitate și investesc sute, mii de ore în asta, însă eu una nu numai că nu îmi doresc asta, nici nu pot funcționa așa. Iubesc să citesc despre alte culturi, să scriu, să văd filme, să cunosc oameni și locuri noi și să pierd ore întregi cu prietenele povestindu-ne visele și făcând bucket lists. Am nevoie de timp și energie pentru toate acestea. Vreau să trăiesc și aceste momente care nu se reflectă în metrici de social media sau campanii. Altfel mă simt un om incomplet, mă frustrez singură și mă plictisesc în propria piele.

Cum m-a ajutat corporația cu acest echilibru: be safe at work and happy at home

În ultimele 2 săptămâni prin compania unde lucrez au apărut postere dintr-o campanie de comunicare internă. Mesajul central este că trebuie să ai grijă de tine la locul de muncă pentru a putea fi fericit acasă. Acasă nu iei nici mailurile de mulțumire, nici proiectele încheiate cu succes, nici premiile obținute la festivaluri. Te iei pe tine. Ești mulțumit cu tine?

Eu nu, nu încă. Dar măcar sunt, corporatist spus,  work in progress. Sunt o persoană work in progress, no deadline set

De 5 luni am reușit următoarele: m-am apucat de sport, am citit mai mult, m-am plimbat mai mult. Am lucrat și pe proiecte individuale de freelance, am cunoscut oameni care au dihori ca animale de companie, oameni care fac naveta București-Ploiești pentru a face lecții de chitară electrică. Am mai scris una-alta pentru Small Academy (un proiect ce-și propune să îi ajute pe cei mici să înțeleagă și exploateze tehnologia la adevărata ei valoare), pentru mine (o să mai postez și pe aici, sper) și mi-am notat câteva idei pe bucket list. A, și m-am vopsit – nu e de râs, era de ani de zile pe bucket list, am tot amânat.

Am putut face toate astea pentru că în corporație am găsit o demarcație clară între programul de muncă și cel personal, am fost mult mai bine pregătită să înțeleg ce se așteaptă de la mine, cu ce sunt ok și cu ce nu, am învățat să spun și nu! sau „nu acum, săptămâna viitoare”. Poate asta ține și de faptul că am crescut și, cumva, timpul nu mai are răbdare cu mine. Eu nu mai am răbdare cu mine și acum sunt hotărâtă să muncesc mai mult pentru work in progress Oana, nu doar pentru work-Oana. 

 

Anunțuri

Lasa un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s